Motto: “nu exista iubire, ci doar o cantitatatee imensa de teama ca femeia care ne place se culca cu altul. Ha! Asa-i ca o iubesti si mai tare?!” Adrian Sahr – Mintea unui barbat divortat
In copilarie am fost o persoana introvertita. Nu imi exprimam sentimentele, pentru ca am fost crescuta cu mari sacrificii, pe care, precoce fiind, le-am observat de timpuriu si am stiut ca anumite lucruri nu se spun si nu se cer: o jucarie pe care parintii nu si-o permiteau; hainute, dulciuri; si altele…cand mi-a placut prima data un baiat, nu i-am spus-o. Nu i-am aratat-o. Si el, nestiind, s-a apropiat de prietena mea cea mai buna de pe vremea aia.
Cand am avut prima mea deceptie in dragoste, am jurat ca nu voi mai tacea niciodata in ceea ce priveste sentimentele. Am inteles atunci ca cine nu risca nu castiga. Si ca premiile importante in viata se obtin cu mari sacrificii. Iti expui sufletul, dar altfel nici nu ai cum sa ajungi la un rezultat fara sa stii ca ai facut tot pentru asta.
Privind in urma, zambesc usor amuzata. Aveam 10 ani. Oare chiar steam ce inseamna iubirea la varsta aia?
Nu am un raspuns pentru asta, insa de atunci, mereu am fost cu sufletul in palma atunci cand m-am indragostit. Nu am mai ascuns nimic din trairile sufletului meu tanar si neexperimentat. Cand mi-a placut un baiat, i-am spus-o si i-am aratat-o din plin. Pentru ca am considerat ca mai bine regreti ceva ce nu ai facut, decat sa te intrebi tot restul vietii “Ce ar fi fost daca…?” In plus, nu aveam rabdarea necesara sa particip la jocuri de-a soarecele si pisica: Stai, ca te plac, dar nu trebuie sa iti arat, ca sa faci tu primul pas in caz ca iti place de mine. NU! Am stiut ce vreau si am stiut cand vreau, asa ca am actionat in consecinta.
Au trecut 20 de ani de la acea revelatie de copil. Si azi, ma vad pusa in situatia in care aflu ca e posibil ca acel copil care nu isi arata sentimentele sa aiba dreptate. Oare asa sa fie? Nu ma laud cu un palmares bogat de amorezi. Dar absolut toti s-au indragotit de mine abia in momentul in care eu am renuntat la ei. Cand am obosit sa “alerg” dupa ei. Abia cand au simtit ca ma indepartez si ca ma pierd, au inceput sa fie interesati si sa ma caute. Insa, pana atunci, cand ma simteau “fierbinte”, interesata, disperata dupa atentia lor, nu aveau nici un interes pentru mine. Puteam sa imi pun felinar in frunte si nu ma observau asa cum as fi dorit. Abia cand am plecat m-au vazut.
Sa fie oare adevarata aceasta teorie? Ca vrei ceva numai cand sti ca nu il ai, ca e posibil sa nu il ai niciodata? Si in momentul in care il vezi in casa ta, in universul tau, iremediabil cucerit, deja ti se pare ceva vechi, obosit?
Zicea odata o cunostinta despre iubitul ei, care umblase dupa ea ani in sir, si dupa ce o cucerise, incepuse sa o neglijeze: “Normal, eu sunt fumata, nu mai prezint interes!”
Ne dorim oare numai ce nu putem avea? Si cand il obtinem deja ne pierdem interesul si alergam dupa alta Fata Morgana? Suntem in fond niste primitivi carora le trezeste interesul numai perspectiva vanatorii? Adevarul e ca nici un pescar nu se lauda cu un peste ametit care vine de bunavoie in navod, pentru ca i-a placut momeala noastra. Se lauda in schimb atunci cand a luptat ore in sir sa prinda pestele naravas, care nu se lasa cu nici un chip incatusat. Si nici atunci nu se multumeste cu adevarul. Chiar si atunci ii supradimensioneaza insuririle, pentru a parea mai capabil in fata cunoscutilor.
Cunosc o femeie care iese din tipare, nu seamana cu nici una din cele intalnite pana acum. Nu isi dezvaluie niciodata sentimentele. De fapt, nici nu s-a indragostit vreodata cu adevarat. A avut si ea flame, ca tot omul, dar nu le-a permis sa ii acapareze mintea. Nu spune niciodata “mi-a fost dor!” sau “ te iubesc!” pentru ca ea e de parere ca nu trebuie niciodata sa faci asta, altfel barbatul de langa tine isi perde interesul si pleaca mai departe. Adevarul e ca a si nimerit un barbat pe masura. In relatia lor, parca ea e barbatul si el e femeia. El e cel care o asteapta acasa disperat, iar ea iese in oras la distractie si nu-i mai raspunde la telefoane. El e cel care iarta si trece peste, cel care face gesturi dragute, iar ea le trateaza cu indiferenta. Sunt exceptia de la regula.
Insa dilema ramane: sa nu existe iubire? Are dreptate Adrian Sahr in cartea lui sau e doar opinia unui divortat frustrat, care si-a luat-o peste bot de la o femeie? Se numeste oare iubire sentimentul asta de dor si de neliniste care ne macina cand ne gandim la celalalt, sau e doar teama ca l-am putea pierde? Ca ar putea sa placa pe alta? Daca imi veti raspunde “nu” va intreb: Atunci de ce toti barbatii din viata mea “s-au indragostit” de mine abia cand eu am renuntat la ei? Cand si-au dat seama ca m-au pierdut? Sa fie vorba doar de orgoliu, pana la urma? Oare omul, in esenta lui sa fie chiar atat de superficial?
Si atunci, revin la mine: oare am iubit vreodata in viata sau a fost doar orgoliu la mijloc, dorinta aceea cauzata de mandrie, care ma determina sa cuceresc masculul Alfa, sa stiu ca e al meu si al nimanui altcuiva, sa il subjug si sa imi cante serenade in genunchi? Si daca am iubit, atunci unde a disparut interesul in momentul in care ei au cazut in mrejele mele? Oare daca Mc’Dreamy ar veni la mine, indragostit pana peste urechi, mi-ar mai trebui? Sau as fi dezamagita si as cauta o alta prada si mai greu de prins?
Sa fie chestie de maturitate cum mi-a zis odata cineva? Nu sunt suficient de matura sa inteleg ce inseamna cu adevarat acest sentiment nobil? Atunci de ce sunt atatia imaturi in jur?
De ce atunci cand nu e cu mine ii simt lipsa intr-un mod sfasietor, iar atunci cand e cu mine imi prisoseste?
Dileme, dileme, dileme….
Intra si discuta cu noi in Forum despre acest subiect!
Un articol de Mc Dreamy’s Girl
Copyright©fabulous-chicas.ro – La inceput a fost iubirea…sau vanatorul…?
Am vazut aseara emisiunea Dr. Oz, in care s-a vorbit, printre altele, despre viata dubla si secreta a celor dependenti de mancare. Majoritatea celor dependenti de mancare sunt tot timpul la dieta in vazul lumii, dar atunci cand sunt singuri si cred ca nu-i vede nimeni, mananca ca spartii, in special dulciuri.
cand o iau de la capat. Uneori, in momentele de luciditate, ma intreb de ce imi fac asta. Raspunsul este unul previzibil: incerc sa umplu un gol, incerc sa simt placere, incerc sa ma mint ca am lucrurile sub control. Incerc… De fapt nu fac altceva decat sa maresc si mai mult golul ce incerc sa-l umplu, devin si mai depresiva, si mai trista, si mai nemultumita de viata mea si de mine. Unii ar spune ca nu am toata tigla pe casa si ca toate astea sunt mofturi. Altii insa ar cadea pe ganduri si ar realiza ca si ei trec prin acelasi lucru si ar constientiza ca este mult mai grav decat vor sa creada. Si unii si ceilalti trebuie sa accepte ca dependenta de mancare exista, asa cum exista dependenta de alcool si dependenta de droguri.
