dupa o lunga asteptare... iata povestea intrarii lui Alice in lumea fabuloaselor
Pe 14 ianuarie 2010, la ora 17:28, dupa 40 de saptamani si 4 zile de asteptare, dupa o serie de alarme false si un travaliu lung de vreo 15 ore, cu un calm iesit din comun si o emotie pe care nu o pot descrie in cuvinte, am adus-o pe lume pe Alice, persoana cea mai importanta din viata mea.
Travaliul a inceput pe la 2 noaptea,eram singura acasa, sotul fiind in deplasare, eram linistita, stiam ca momentul intalnirii se apropie fara cea mai mica indoiala, durerile au fost mai mult decat suportabile (avand ca experienta durerile din zilele precedente, cand am eliminat o piatra de la rinichi) am putut chiar sa atipesc stand pe canapea, pe la 6 dimineata durerile au devenit de ce in ce mai accentuate; ca sa ma mai linistesc am facut o baie si am
luat 2 comprimate de spasfon, m-am plimbat linistita prin casa in compania lui Bambi care nu ma scapa din ochi, pe la 8 alta baie, alte 2 comprimate, contractiile deveneau din ce in ce mai apropiate si mai dureroase, dar suportabile, pe la 11 o sun pe soacra sa ma duca la spital; incepe sa se agite, se panicheaza, greseste drumulspre maternitate
, eu o calmez, ajung in fata spitalului cu contractii la fiecare 5 minute, afara toarna cu galeata, tuna si fulgera, eu abia pot sa fac un pas...
M-au examinat si m-au spitalizat direct in sala de nastere, mi-am sunat sotul sa il anunt ca trebuie sa se grabeasca spre clinica.
Cand am ajuns eram la 6 de dilataie, eram f vesela si ma amuzam teribil ca o auzeam pe soacra-mea cum vocifera
ca ea vrea sa intre la sala de nasteri stiind ca eu am precizat clar si apasat ca il vreau doar pe sotul meu.
Pe la 14 am cerut peridurala ca ajunsesem la 8 de dilatatie si aveam dureri din ce in ce mai puternice, in scurt timp apare si viitorul tatic, cam palid si gafaind,
ingrijorat ca unde e sotia si mai ales unde e fetita lui?
Din 15 in 15 minute vine moasa si ma examineaza, si din ora in ora medicul meu, travaliul isi continua cursul firesc, eu de pe pat am vedere la mare si la aeroport,numar avioanele care decoleaza si aterizeaza... timpul trece f repede, se aud scancete si aplauze de la o alta sala de nasteri, in gandul meu o felicit pe mamica fericita din camera de alaturi si astept si incerc sa imi imaginez cum o voi auzi si eu pe Alice.
Momentul intalnirii e f aproape, pe la 17 :18 ajung la 11 de dilatatie vine medicul, moasa, anestezistul, o intreaga echipa cu o groaza de aparatura; imi spune la urmatoarea contractie sa imping, cuminte, ascult imping de 2 ori si mi se spune sa ma aplec sa imi iau fiica singura in brate; stiu tabloul poate vi se pare ciudat, dar asa am facut, m-am aplecat, am intins mainile si am ridicat-o pe pieptul meu era 17: 28 cand a anuntat medicul nasterea; tot ce imi imaginasem pana atunci era doar ...imaginatie, starea de fericire absoluta si de implinire ma inunda pur si simplu si plang, si plang cu acest suflet mic si nevinovat la pieptul meu si abia atunci realizez ca viata mea capata cu adevarat un sens.
Aplauzele rasuna si in sala mea de nastere si suntem felicitati de cei prezenti , un moment unic si de o incarcatura emotionala extraordinara, suntem parinti
si suntem fericiti, sotul meu are ochii in lacrimi,imi saruta mana, ma felicita si concluzioneaza: am facut-o si pe asta!
O privesc pe Alice si ii numar degetele de la maini si de la picioare, este incredibil de frumoasa, toata lumea se retrage, si, dupa ce o imbraca pe micuta
mi-o pun la piept si ne lasa sa traim un moment de intimitate in sala de nastere, mama, tatal si copilul intr-o lumina difuza si o muzica in surdina, a fost exceptional!
Nu are rost sa va mai spun ca totul a fost la superlativ la clinica si nu am regretat ca am ales sa-mi aduc copilul pe lume acolo.
Intoarcerea acasa a fost ok, mai obositor, mai greu, mai usor, a trecut; poate am avut momentele mele de disperare, de panica, de singuratate, dar a fost
suficient sa imi privesc mica minune si totul a trecut mai repede si mai usor. Ma topesc de drag cand o privesc si imi da putere sa merg mai departe in fiecarezi. Cand simt ca nu mai pot ma gandesc ca maine va fi mai mare cu o zi, si tot asa.. creste si alaturi de ea cresc si eu si descopar laturi noi ale fiintei mele in fiecare zi; ma gandesc cu optimism la viitor si stiu ca datorita ei voi trai inca o data varsta copilariei, a jocului a cantecului si a bucuriei, voi resimti din nou emotia primei zile la scoala, fiorii primei iubiri adolescentine si a primului sarut...
Mi-am dorit-o de foarte mult timp, Am visat-o si mi-am imaginat-o timp de 9 luni de zile, dar nimic nu se compara cu momentul marii intalniri; pot sa spun ca Dumnezeu a fost bun cu mine si pentru asta ii multumesc in fiecare zi.
As avea f multe de spus, dar ma opresc aici si va multumesc si voua tuturor celor care ati fost alaturi de noi in aceasta minunata aventura din viata mea, sarcina, nasterea si tot ceea ce va urma...
si o pozica mai recenta cu strengarita mea cea mica si dragalasa
